Vise și dorințe
Conceptul nu a început cu o trupă. A început cu Claudia și cu o dorință simplă și foarte încăpățânată: să cânte. Oriunde, pentru oricine.
A luat-o de jos, cum se ia. Școala de muzică populară din Constanța, unde a studiat canto clasic — adică exact partea plictisitoare și necesară, aceea în care înveți să respiri, să ții o notă și să nu-ți strici vocea în a treia oră de repetiție. Apoi Bucureștiul și o serie de cursuri de canto, unul după altul, fiecare adăugând câte ceva la tehnică.
Niciunul dintre pașii ăștia nu semăna, atunci, cu o trupă de nuntă. Erau doar ore de muncă puse una peste alta.
Prima trupă
Prima formație a venit dintr-o întâmplare, nu dintr-un plan: o trupă de corporatiști care cântau după program, de plăcere.
La început a fost exact ce trebuia. Repetiții, oameni de treabă, primele cântări mici. Problema a apărut mai târziu și e una pe care o recunoaște oricine a cântat într-un proiect făcut din pasiune: nu se vedea niciun progres. Aceleași piese, aceleași locuri, același nivel.
Uitându-se în jur, a devenit limpede unde se întâmplau lucrurile serioase. Nu în cluburi. La nunți. Acolo erau bugetele, acolo se cerea muncă de calitate, acolo se vedea diferența dintre cine știe ce face și cine nu.
Atunci s-a schimbat macazul. Nu instrumentele, nu oamenii — playlistul. Am început să construim un repertoriu pentru segmentul ăsta, și odată cu el a apărut și prima idee limpede: vrem să cântăm la evenimente.
Prima experiență cu scena
Ce a urmat au fost ore în sala de repetiție și foarte mult research. Cum se cântă la o nuntă. Cum se construiește un set. Ce merge după ce.
La început am făcut greșeala pe care o face toată lumea: cântam piesă cu piesă, într-o ordine care ne plăcea nouă. Logică muzicală, nu logică de ring. Și am văzut, seară după seară, același lucru: oamenii veneau să se distreze și veneau repede — dar plecau la fel de repede în clipa în care apărea o pauză.
Aia a fost prima lecție care a contat, și nu am învățat-o dintr-o carte. Am învățat-o stând pe scenă și uitându-ne la ringul care se golea.
Primele nunți au fost la prieteni. Nu pentru bani — pentru scenă. Ca să greșim acolo unde puteam să greșim.
Primul târg de nunți
Apoi a venit primul târg de nunți. Ne-am dus cu ce aveam.
Am plecat de acolo cu șase evenimente contractate pentru anul următor.
Șase nu pare mult. Dar erau primele șase nunți la care mergeam ca trupă pe care cineva o alesese, nu ca prieteni chemați să cânte. De acolo încolo, tot ce am construit — colajele, DJ-ul între seturi, scenotehnica proprie — a pornit din întrebarea pe care ne-au pus-o acele prime seri: ce trebuie să facem ca ringul să nu se golească?