Setupul ideal: sală înaltă și liberă
Există săli în care nu trebuie să renunțăm la nimic. Le recunoaștem încă de la documentare și, sincer, ne bucurăm când le vedem.
Tavan înalt și liber. Nu doar înalt — liber. Fără ghirlande, fără decoruri suspendate, fără nimic atârnat exact deasupra locului unde stă trupa. Aici stâlpii urcă la înălțimea lor maximă, corpurile montate în picioare pe capace rămân la locul lor, iar lumina are pe unde să cadă.
Boxele urcă la nivel maxim. Sunetul pleacă pe deasupra capetelor și ajunge uniform până în spatele sălii, în loc să lovească primele rânduri de mese și să se piardă. Într-o sală joasă asta nu se poate — și se aude.
Se vede totul, din orice colț. Nu există masă din care scena să fie pe jumătate ascunsă. Contează mai mult decât pare: oamenii care nu văd ce se întâmplă nu vin pe ring.
Tehnicienii au tot arsenalul la îndemână. Consolele de lumini și de video stau pe laterale, cu vizibilitate directă la scenă și la ring. Nimic nu e scos din configurație pentru că nu a încăput, deci se poate face tot ce s-a pregătit — și se poate schimba pe loc, dacă seara o cere.
Ăsta e reperul. Restul etapei e despre ce facem când sala nu arată așa.
Sala scundă: stâlpii coboară la 2 m
Într-un salon scund compromisurile nu vin unul câte unul. Vin în lanț, și fiecare îl trage pe următorul.
Întâi ies corpurile de pe capace. Sunt cele montate în picioare, deasupra stâlpilor — exact partea care are nevoie de înălțime ca să lucreze. Sub un tavan jos nu au unde să bată, așa că rămân în dubă.
Apoi coboară stâlpii, de la trei metri la doi. De aici încep problemele care se văd, și sunt trei.
Lumina ajunge la nivelul capului și al corpului instrumentiștilor. Nu deasupra lor, cum ar trebui — lângă ei.
Instrumentiștii acoperă lumina. Stând chiar în fața corpurilor, o parte din ce se aprinde nu mai ajunge în sală; efectul e proiectat, dar nu se vede întreg.
Și mai e căldura. Corpurile de lumină la doi metri, la câțiva pași de oameni care cântă două ore, înseamnă disconfort termic real pentru ei. Nu e o chestiune de confort de lux; e ceva ce se simte până la finalul serii.
Dacă spațiul e și îngust, mai cad două lucruri. LED strips-urile de jos, care oricum nu ar avea unde sta, și scena. Scena mai ales: ridicați pe un podium, cu stâlpii deja la doi metri, instrumentiștii ar ajunge cu capul chiar în lumini.
Nu ascundem ce înseamnă asta: într-o sală scundă setupul arată mai puțin decât poate. Tocmai de aceea mergem în sală înainte — ca discuția să aibă loc la documentare, nu în seara evenimentului.
Sală înaltă, ring mic: compactăm
Uneori e exact pe dos față de cazul dinainte: înălțime avem cât ne trebuie, dar nu avem unde să ne întindem în față.
Ringul e prea mic, iar mesele stau lipite de setup. Dacă ne așezăm cum ne-am așeza într-o sală largă, mâncăm din puținul ring care există — și primele mese ajung practic sub stâlpi.
Atunci restrângem tot. Compactăm poziționarea stâlpilor, strângem U-ul în jurul trupei și lăsăm ringului spațiul câștigat. Scena scade de la patru metri adâncime la trei; dacă nici atât nu intră, renunțăm de tot la ea și cântăm de la nivelul sălii.
Echilibrul se face între două categorii de invitați, nu una. Cei care dansează au nevoie de ring, nu de scenă. Cei care stau la mese au nevoie să vadă — și să nu aibă un stâlp de lumini la un metru de farfurie. Reglajul se face pentru amândouă deodată, iar dacă îl faci doar pentru una se vede imediat: ori ringul e înghesuit, ori jumătate de sală se uită de aproape într-un perete de LED-uri.
Dintr-o sală compactată bine nu îți dai seama că a fost compactată. Ăsta e și scopul.
În aer liber: totul sub copertină
Afară păstrăm setupul bun: luminile rămân pe șase stâlpi, ca într-o sală care ne lasă să lucrăm. Se schimbă altceva — ce stă deasupra lor.
Peste tot montajul urcă o structură proprie. Patru stâlpi înalți, prinși între ei, cu o copertină care acoperă complet ce am construit dedesubt. Nu e un cort de rezervă adus în ultimul moment, ci parte din setup, ridicată odată cu el.
Motivul e simplu și deloc tehnic: aparatura de lumini nu suportă apa. Corpurile, consolele, ecranul — toate sunt electronice, iar o ploaie scurtă e de ajuns ca să scoată ceva din funcțiune în mijlocul serii. La o nuntă nu există reparație pe loc.
Iar consecința nu e paguba noastră, ci seara voastră. O aversă la unu noaptea, fără copertină, înseamnă muzica oprită și totul strâns în grabă. Cu ea, nu se întâmplă nimic: cine vrea intră la mese, cine vrea rămâne, iar muzica merge mai departe.
De aceea nu tratăm acoperirea ca pe o opțiune în plus. La un eveniment în aer liber intră în discuție din prima, împreună cu restul setupului.